Sunt o pacoste...

As incepe prin a spune ca sunt o pacoste. Prin tot ce fac sunt o pacoste... Pentru ca ma intorc seara de la scoala si nu mai sunt in stare nici macar sa gandesc, sa vorbesc asa ca nici nu se mai pune problema de scris, invatat, facut ordine, scris pe blog etc. :)). Langa oboseala mai pui si lenea, plictiseala si dorinta asta de sedentarism care s-a nascut in mine odata cu inceperea liceului.
Iar cand vin acasa o gasesc pe mama facand orice altceva, numai stand NU! Si atunci ma apuca disperarea si realizez ca sunt un nimic. Si de aici pleaca complexele de inferioritate si plansul si frazele de genul in mintea mea: "Nu sunt in stare de nimic!". Din cauza EI.. Din cauza ei se intampla tot! Pentru ca atunci cand vin acasa gasesc patul facut [pe care eu de dimineata il lasasem vraiste], cateva lucruri puse la loc... si va dau trei incercari sa ghiciti ce fac atunci? Tip la ea si ii spun "De ce faci tot ce trebuie sa fac eu? N-ai stare? Lasa-ma in pace!!! Pe urma spui ca nu fac nimic."
Apoi ma asez frumusel in fata tv-ului/mess-ului sau in fata unei carti. Si nu mai fac nimic... Si in mintea mea rascolesc tot felul de ganduri si de idei deloc optimiste si realizez cat de lenesa, neputincioasa si delasatoare sunt.
Si atunci ma uit la Ea...
Si mi-e din ce in ce mai rusine de mine.
Si nu realizez cum de o femeie atat de firava, micuta si fara niciun strop de rautate reuseste in fiecare zi sa faca atatea lucruri. Pentru ca pe langa rolul ei de mama[aici ma refer la gatit & housework] ea reuseste sa-mi fie si tata si prietena in acelasi timp.
[Mi-au dat lacrimile...]
Nu, nu sunt prea lacrimogena sau prea mamoasa. E doar o persoana desavarsita, o prietena de nadejde, o femeie in adevaratul sens al cuvantului, prin asta emanand putere, incredere, optimism... Si lista ar putea continua la nesfarsit... Pentru ca ea e acolo cand am nevoie. Mereu! Pentru ca ea m-a invatat pentru cine sa plang. Pentru ca mereu are dreptate[I wish she hadn't!] dar totusi ma lasa pe mine sa ma conving ca am gresit, ca acea persoana nu este potrivita sa-mi fie prieten, sa oamenii sunt rai, ca viata e nedreapta etc... Pentru ca ma iarta atunci cand ii scriu una din "scrisorile" mele specifice prin care imi cer scuze si i le bag pe sub usa, sau in geanta ... Pentru ca nu i se pare exagerat sa-i spun mereu "Mami, te iubesc!!" si sa ma prostesc in fata ei...
Pentru ca ma intelege si ma iubeste neconditionat. Pentru ca e cea mai importanta persoana din viata mea...